Coşmarul lui Raskolnikov

F. M. Dostoievski - Crimă şi pedeapsă

Se făcea că era copil şi se afla în oraşul natal. Avea şapte ani, era zi de sărbătoare, în amurg, şi se plimba cu tatăl său afara din oraş. Ziua era cenuşie, aerul greu, înăbuşitor; locurile erau tocmai ca acelea pe care le păstra în amintire; dar în mintea lui amănuntele erau mai şterse decît în vis. Orăşelul, deschis din toate părţile, se vedea ca în palmă, nicăieri nu era nici măcar o răchită; numai departe, la capătul pămîntului, orizontul părea tivit de dunga neagră a pădurii. La cîţiva paşi de ultimă grădina se afla o cîrciumă mare, care îl impresiona totdeauna neplăcut, ba îi inspira chiar teamă cînd trecea prin faţa ei în plimbările lui cu tata. Acolo se înghesuia întotdeauna atîta lume care urla, rîdea tare, înjura ori cînta atît de urît şi de răguşit; se iscau şi bătăi; prin împrejurimi mişunau mutre fioroase, bete... Cînd le vedea, băiatul se lipea de tatăl lui şi tremura ca varga. De la cîrciumă se deschidea un drum de ţară, totdeauna plin de colb, un colb nemaipomenit de negru. Drumul şerpuia mai departe şi la vreo trei sute de paşi cotea la dreapta, de-a lungul cimitirului oraşului. în mijlocul cimitirului era o biserică de zid cu o turlă verde, unde se ducea de doua ori pe an cu tatăl şi mama lui la liturghie, cînd se făcea parastasul pentru bunica moartă de multă vreme şi pe care el nu o văzuse niciodată. Cu acest prilej, aduceau de acasă un blid alb cu colivă, acoperit cu un şervet; coliva era dulce, cu orez şi cu stafide înfipte în formă de cruce. Îi erau dragi biserica şi icoanele ei vechi, cele măi multe fără rame, şi bătrînul preot, căruia îi tremura capul. Alături de lespedea care acoperea mormîntul bunicii se afla un mormînt mai mic, al frăţiorului său mort la şase luni, pe care, de asemenea, nu-l cunoscuse şi n-avea cum să-l ţină minte, dar i se spusese că a avut un frăţior şi de fiecare dată cînd venea la cimitir îşi făcea cruce cu evlavie şi respect, se închina şi săruta crucea de pe mormînt. Acum se făcea că merge cu tatăl său pe drumul cimitirului şi trece prin faţa cîrciumii; el se agaţă de mîna tatii şi se uită speriat la cîrciumă. O scenă ciudata îi atrage atenţia: pare să fie o petrecere, fiindcă în faţa cîrciumii se înghesuie tîrgoveţe gătite, femei cu bărbaţii lor şi tot soiul de haimanale. Toţi sînt beţi, toţi cîntă tare, iar în faţa porţii stă o căruţă, dar o căruţa ciudata, mai bine zis un fel de camion, la care se înhamă cai mari de tracţiune şi se transportă mărfuri sau butoaie cu vin. De obicei îi plăcea grozav să privească aceşti cai uriaşi de tracţiune, cu coame lungi şi cu picioare groase, care păşeau măsurat şi liniştit şi cărau adevăraţi munţi de marfă, fără nici o sforţare, ca şi cum le-ar fi fost mai uşor să tragă cărui în urmă lor, decît să meargă fără el. De data aceasta, însă, ciudat lucru, la căruţa aceea mare era înhămată o mîrţoagă ţărăneasca, roşcată, mică şi prăpădită, dintre acelea care îşi dau sufletul pînă urnesc un car cu lemne de foc sau cu fîn, mai ales dacă roţile se împotmolesc în noroi sau în făgaşuri, şi sînt crunt bătute cu biciul de mujici, uneori chiar peste bot şi peste ochi; de cîte ori n-a văzut el acest lucru şi i se făcea milă, atît de milă că era gata să izbucnească în lacrimi şi atunci măicuţa îl lua de la fereastră. Deodată, se iscă zarvă mare: din cîrciumă ies, chiuind şi cîntînd, cu balalăicile în mînă, nişte mujici zdraveni, beţi morţi, cu cămăşi roşii şi albastre şi sumane aruncate pe umeri.
- Urcaţi, urcaţi cu toţii! strigă unul încă tînăr, cu grumazul gros si faţa cărnoasă, roşie ca sfecla. Urcaţi cu toţii, pe toţi vă iau!
Din toate părţile se pornesc de îndată rîsete şi strigăte.
- O mîrţoagă ca asta să ne ducă!
- Ai căpiat, Mikolka, de-ai înhămat iepuşoara asta la aşa namilă de car?
- Roaiba are pe puţin douăzeci de ani, fraţilor!
- Urcaţi, vă duc pe toţi! strigă din nou Mikolka, sare în căruţă, apucă hăţurile şi rămîne în picioare, în partea din faţă a carului. Matvei a plecat deunăzi cu murgul, strigă el din căruţă, iar iapa asta, fraţilor, mi-a scos sufletul; îmi vine s-o omor, stric mîncarea de pomană pe ea! N-auziţi? Urcaţi-vă! O pornesc la galop! Are să meargă la galop!
Şi mujicul ia biciul în mînă, fericit să plesnească iapa.
- Urcaţi-vă, ce mai staţi! rîde mulţimea. N-auziţi: are să meargă la galop!
- N-o fi mers la galop de vreo zece ani!
- Are să meargă!
- Nu vă fie milă, fraţilor! Luaţi bice, pregătiţi-vă!
- Aşa e! Daţi în ea!
Rîzînd şi glumind, lumea se suie în căruţa lui Mikolka. S-au suit vreo şase, dar ar mai putea să încapă şi alţii. Chefliii urcă alături de ei o muiere zdravănă şi rumenă. E îmbrăcată în stambă roşie ca focul, are o kicika* pe cap, cusută cu mărgele, şi papuci în picioare: ronţăie alune şi chicoteşte; mulţimea rîde şi ea, că are şi de ce: cum să ducă mîrţoaga aceea prăpădită atîta greutate şi încă la galop? Doi flăcăi din căruţă apucă numaidecît cîte un bici ca să-l ajute pe Mikolka. Răsună un „hi, hi!", mîrţoaga se opinteşte, trage din răsputeri, dar nu numai la galop, nici măcar la păs nu poate urni atîta greutate; se opinteşte în loc, icneşte, îşi îndoaie spinarea sub ploaia de lovituri a celor trei bice care cad peste ea ca grindina. Rîsul celor din căruţă şi al celor de pe lături se înteţeşte; Mikolka e furios; plin de mînie, loveşte în neştire în iepuşoară, ca şi cum ar fi crezut cu adevărat că ea poate sa meargă la galop.
- Luaţi-mă şi pe mine, fraţilor! strigă un flăcău din mulţime, doritor să ia parte şi el la petrecere.
- Urcă! Urcaţi cu toţii! zbiară Mikolka. Are să ne ducă pe toţi! O omor în bătaie!
Şi loveşte, şi loveşte, şi, în furia lui, nu mai ştie cu ce să dea în cal.
- Tăticule, tăticule, ţipă Raskolnikov, tăticule, uită-te ce fac! Tăticule, uite cum bat bietul căluţ!
- Haide, haide să mergem! spuse tatăl. Ia, nişte beţivi, îşi fac de cap, proştii! Hai să mergem, nu te mai uita!
El vrea să-l ia de acolo, dar copilul se smulge din mîinile lui, şi, ieşindu-şi din fire, se repede la cal. Bietului căluţ i-a venit ceasul de pe urmă. Răsuflă greu, se opreşte, se opinteşte iar, e gata să cadă.
- Omorîţi-l! zbiară Mikolka. Dacă-i vorbă pe aşa, îl bat pînă îl omor!
- Dar tu nu eşti creştin, vîrcolacule?! strigă un bătrîn din mulţime.
- Un' s-a mai văzut ca o mîrţoagă ca asta să ducă atîta greutate? adaugă altul.
- Ai s-o dai gata! strigă al treilea.
- Nu te băga! E al meu! Fac ce vreau. Urcaţi în căruţă! Urcaţi cu toţii! Vreau să meargă la galop!...
Deodată izbucneşte o explozie de rîsete care acoperă totul: iepuşoara n-a mai putut răbda atîtea lovituri şi, cu toată neputinţa ei, s-a apucat să azvîrle din picioare. Pînă şi bătrînul nu-şi măi poate stăpîni zîmbetul: auzi dumneata, o mîrţoagă prăpădită şi zvîrle din picioare!
Doi flăcăi din mulţime înhaţă cîte un bici şi se apropie în fugă să lovească calul din părţi, fiecare de partea lui.
- Plesneşte-l peste bot, peste ochi, peste ochi! strigă Mikolka.
- Cîntaţi, fraţilor! urlă cineva din căruţa, şi toata lumea i se alătură.
Răsună un cîntec de chef, o dairea şi fluierăturile acompaniază refrenul. Muieruşca din căruţă sparge alune în dinţi şi rîde.
Copilul aleargă pe lîngă căluţ, se repede în faţa lui, vede cum este lovit peste ochi, chiar peste ochi! Plînge. Inima i se rupe de durere, lacrimile îi curg şiroaie. Unul dintre bătăuşi îl atinge din greşeală peste faţă; dar el nu simte nimic, îşi frînge mîinile, ţipă, se repede la bătrînul cel cărunt, cu barba alba, care dă din cap şi con¬damnă cele ce se petrec. O femeie îl ia de mînă şi încearcă să-l ducă de acolo; dar el se smulge şi se repede din nou la căluţ.
Mîrţoaga e gata să cadă, dar mai încearcă o dată cu disperare să zvîrle din picioare.
- Lua-te-ar naiba! urlă, furios, Mikolka.
Aruncă biciul, se apleacă şi scoate din fundul căruţei o oişte lungă şi groasă, o apucă de un capăt cu amîndouă mîinile şi o ridică deasupra iepei.
- O dă gata! strigă lumea.
- E calul meu! zbiară Mikolka şi lasă cu toată greutatea oiştea pe spinarea calului.
Răsună o lovitură grea.
- Dă-i, dă-i! De ce te-ai oprit? strigă cîteva glasuri din mulţime.
- O omoară!
Mikola îşi face vînt pentru a doua oară şi o nouă lovitură cade cu putere pe spinarea bietei mîrţoage. Crupa i se lasă în jos, dar iapa se saltă din nou, se opinteşte, trage din răsputeri, se smuceşte cînd într-o parte, cînd într-alta, ca să urnească greutatea; dar şase bice o lovesc năprasnic din toate părţile, oiştea se ridică şi se lăsă din nou, încă o dată şi încă o dată, cadenţat, greu. Mikolka e în cul¬mea furiei că nu poate să doboare iapa dintr-o lovitură.
- Are viaţă în ea! strigă lumea.
- Acuşica are să cadă, fraţilor, acuşica se isprăveşte! strigă altul.
- Dă-i una cu toporul, ce mai stai! Doboar-o dintr-o dată! strigă altul.
- He-ei, mînca-te-ar puricii să te mănînce! Feriţi! răcneşte Mikolka. Azvîrle oiştea, se apleacă din nou în căruţă şi scoate de acolo o rangă de fier. Feriţi! urlă el şi cu toată puterea izbeşte în sărmanul căluţ.
Lovitura spintecă aerul; căluţul se clatină, crupa i se lasă în jos; mai încearcă să se smucească o dată, dar ranga îi cade din nou, greu, pe spate, şi el se prăbuşeşte, ca şi cînd i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată.
- Doboară-l! strigă Mikolka şi sare în neştire din căruţă. Cîţiva flăcăi, roşii şi beţi ca şi el, apucă ce se nimereşte - bice,
beţe, oiştea - şi se reped la căluţul ce-şi dă sufletul. Mikolka se opreşte alături şi loveşte în neştire cu ranga în spinarea bietului ani¬mal. Căluţul întinde botul, suflă greu şi moare.
- L-a doborît! strigă mulţimea.
- Da' de ce n-a vrut să meargă la galop?
- E al meu! răcneşte Mikolka cu ranga în mînă, şi ochii îi sînt injectaţi de ură.
S-a oprit privind cu părere de rău că nu mai are în cine da.
- Omule, n-ai suflet de creştin! strigă mai multe glasuri.
Bietul copil nu mai ştie ce face. Ţipînd, îşi croieşte drum prin
mulţime, se repede la căluţ, îmbrăţişează botul mort, însîngerat şi-l sărută, sărută ochii, buzele... Apoi sare şi, nebun de mînie, se năpusteşte să-l lovească cu pumnişorii pe Mikolka. În clipa aceea, tatăl, care a tot încercat să-l prindă, pune în sfîrşit, mîna pe el şi-l scoate din mulţime.
- Hai, hai să plecam! îi spune tatăl. Să mergem acasă!
- Tăticule! Pentru ce... pentru ce au... omorît... bietul căluţ? plînge el, dar răsuflarea i se taie şi cuvintele izbucnesc din piept în frînturi de ţipăt.
- Beţivii îşi fac de cap, nu e treaba noastră, să mergem! spune tatăl.
Băiatul îl prinde cu braţele de gît, simţind o povară grea care îi apasă pieptul. Ar vrea să răsufle, să strige şi... se trezeşte.

* Podoabă pentru cap, caracteristica vechiului port rusesc, purtată de femeile măritate.