Colţul ecourilor

Charles Dickens - Poveste despre două oraşe

Seara era sufocantă, şi cu toate că ţineau toate ferestrele şi toate uşile larg deschise, zăduful îi apăsa. Cînd masa de ceai fu strînsă, se aşezară cu toţii la o fereastră, de unde priviră amurgul înăbuşitor. Lucie stătea lîngă tatăl ei; Darnay alături de ea; Carton se sprijinea de pervazul altei ferestre. Perdelele erau lungi şi albe, iar pufnirile de vînt care se fugăreau la acel colţ de stradă, le ridicau pînă-n tavan, făcîndu-le să fluture asemenea unor aripi spectrale.
— Picăturile de ploaie continuă să cadă, mari, grele şi rare, spuse doctorul Manette. Furtuna se apropie cu încetineală.
— Dar vine sigur, adăugă Carton.
Vorbeau cu glas scăzut, aşa cum vorbesc de obicei oamenii care veghează şi aşteaptă; aşa cum vorbesc întotdeauna oamenii aflaţi într-o încăpere cufundată în întuneric, veghind şi aşteptînd lumina fulgerului.
În stradă era forfotă mare de oameni care grăbeau spre adăpost înainte de izbucnirea furtunii, iar minunatul lăcaş al ecourilor reverbera zgomote de paşi care veneau şi plecau, şi totuşi nimeni nu se vedea.
— Hoarde de oameni, dar cîtă solitudine! murmură Darnay după ce statură un timp să asculte.
— Nu-i aşa că-i impresionant, domnule Darnay? întrebă Lucie. Uneori am stat aici ascultînd cîte o seară întreagă, pînă ce am ajuns să-mi închipui... dar în seara asta atît de întunecată şi de gravă pînă şi umbra unei închipuiri mă face să mă înfior.
— Atunci fă-ne şi pe noi să ne înfiorăm. Putem şti ce ajungeai să-ţi închipui?
— Pentru dumneavoastră, ceilalţi, n-o să însemne nimic. Cred că asemenea fantezii îl impresionează doar pe cel care le plăsmuieşte, o dată împărtăşite, îşi pierd intensitatea. Uneori am stat o seară întreagă singură aici, ascultînd, pînă cînd ecourile mi s-au părut a fi toţi paşii celor care trec prin viaţa noastră.
— Dacă-i aşa, interveni Sydney Carton în felul lui morocănos, atunci mari gloate vor trece cîndva prin viaţa noastră.
Paşii nu mai conteneau, iar ritmul lor era din ce în ce mai iute. Colţul suna şi răsuna de paşi omeneşti;unii păreau a trece pe sub fereastră; alţii chiar prin cameră; unii păreau să se apropie, alţii să se îndepărteze, alţii să se curme, iar alţii să se oprească; şi toţi paşii se auzeau din străzi îndepărtate, fără ca vreun om să se arate.
— Oare toţi aceşti paşi sînt sortiţi să treacă prin vieţile noastre ale tuturor, domnişoară Manette, sau i-am putea împărţi între noi?
— Nu ştiu, domnule Darnay; te-am prevenit că e o închipuire nebunească, dar dumneata ai stăruit să o cunoşti. Cînd m-am lăsat furată de ea, eram singură, şi mi-am închipuit că ar fi paşii celor ce vor trece prin viaţa mea şi a tatălui meu.
— Ii preiau pe toţi în viaţa mea! vorbi Carton. Eu nu pun nici o întrebare şi nu pun condiţii. O mare mulţime de oameni se pregăteşte să năvălească în viaţa noastră, domnişoară Manette, şi eu îi văd!... în lumina fulgerului.
Ultimele cuvinte le adăugă cînd cerul fu despicat de o scînteiere orbitoare care le decupa conturul siluetelor rezemate de fereastră.
— Şi îi aud! urmă tot el după ce răsună bubuitura tunetului. Iată-i cum vin, iuti, neînduplecaţi şi mînioşi!
Cuvintele descriau ropotul şi răpăiala ploii, a cărei dezlănţuire îi curmă vorbele, pentru că acoperea orice glas.
O dată cu ruperea de nori se stîrni o vijelie de tunete şi fulgere şi, pînă la miezul nopţii, cînd răsări iarăşi luna, nu se ivi o clipă de răgaz în vălmăşagul de trosnituri şi vîlvătăi şi potop.