Colţul ecourilor

Charles Dickens - Poveste despre două oraşe

Seara era sufocantă, şi cu toate că ţineau toate ferestrele şi toate uşile larg deschise, zăduful îi apăsa. Cînd masa de ceai fu strînsă, se aşezară cu toţii la o fereastră, de unde priviră amurgul înăbuşitor. Lucie stătea lîngă tatăl ei; Darnay alături de ea; Carton se sprijinea de pervazul altei ferestre. Perdelele erau lungi şi albe, iar pufnirile de vînt care se fugăreau la acel colţ de stradă, le ridicau pînă-n tavan, făcîndu-le să fluture asemenea unor aripi spectrale.
— Picăturile de ploaie continuă să cadă, mari, grele şi rare, spuse doctorul Manette. Furtuna se apropie cu încetineală.
— Dar vine sigur, adăugă Carton.
Vorbeau cu glas scăzut, aşa cum vorbesc de obicei oamenii care veghează şi aşteaptă; aşa cum vorbesc întotdeauna oamenii aflaţi într-o încăpere cufundată în întuneric, veghind şi aşteptînd lumina fulgerului.
În stradă era forfotă mare de oameni care grăbeau spre adăpost înainte de izbucnirea furtunii, iar minunatul lăcaş al ecourilor reverbera zgomote de paşi care veneau şi plecau, şi totuşi nimeni nu se vedea.
— Hoarde de oameni, dar cîtă solitudine! murmură Darnay după ce statură un timp să asculte.
— Nu-i aşa că-i impresionant, domnule Darnay? întrebă Lucie. Uneori am stat aici ascultînd cîte o seară întreagă, pînă ce am ajuns să-mi închipui... dar în seara asta atît de întunecată şi de gravă pînă şi umbra unei închipuiri mă face să mă înfior.
— Atunci fă-ne şi pe noi să ne înfiorăm. Putem şti ce ajungeai să-ţi închipui?
— Pentru dumneavoastră, ceilalţi, n-o să însemne nimic. Cred că asemenea fantezii îl impresionează doar pe cel care le plăsmuieşte, o dată împărtăşite, îşi pierd intensitatea. Uneori am stat o seară întreagă singură aici, ascultînd, pînă cînd ecourile mi s-au părut a fi toţi paşii celor care trec prin viaţa noastră.
— Dacă-i aşa, interveni Sydney Carton în felul lui morocănos, atunci mari gloate vor trece cîndva prin viaţa noastră.
Paşii nu mai conteneau, iar ritmul lor era din ce în ce mai iute. Colţul suna şi răsuna de paşi omeneşti;unii păreau a trece pe sub fereastră; alţii chiar prin cameră; unii păreau să se apropie, alţii să se îndepărteze, alţii să se curme, iar alţii să se oprească; şi toţi paşii se auzeau din străzi îndepărtate, fără ca vreun om să se arate.
— Oare toţi aceşti paşi sînt sortiţi să treacă prin vieţile noastre ale tuturor, domnişoară Manette, sau i-am putea împărţi între noi?
— Nu ştiu, domnule Darnay; te-am prevenit că e o închipuire nebunească, dar dumneata ai stăruit să o cunoşti. Cînd m-am lăsat furată de ea, eram singură, şi mi-am închipuit că ar fi paşii celor ce vor trece prin viaţa mea şi a tatălui meu.
— Ii preiau pe toţi în viaţa mea! vorbi Carton. Eu nu pun nici o întrebare şi nu pun condiţii. O mare mulţime de oameni se pregăteşte să năvălească în viaţa noastră, domnişoară Manette, şi eu îi văd!... în lumina fulgerului.
Ultimele cuvinte le adăugă cînd cerul fu despicat de o scînteiere orbitoare care le decupa conturul siluetelor rezemate de fereastră.
— Şi îi aud! urmă tot el după ce răsună bubuitura tunetului. Iată-i cum vin, iuti, neînduplecaţi şi mînioşi!
Cuvintele descriau ropotul şi răpăiala ploii, a cărei dezlănţuire îi curmă vorbele, pentru că acoperea orice glas.
O dată cu ruperea de nori se stîrni o vijelie de tunete şi fulgere şi, pînă la miezul nopţii, cînd răsări iarăşi luna, nu se ivi o clipă de răgaz în vălmăşagul de trosnituri şi vîlvătăi şi potop.

Anna, în drum spre gară

Lev Tolstoi - Anna Karenina

«Iarăşi ea! încep să înţeleg totul», se gîndi Anna, cum se urni trăsura din loc şi, legănîndu-se, prinse să huruie pe strada pavată cu piatră măruntă. Şi iarăşi începură să i se perinde prin minte impresii, una după alta.

«Da. La ce m-am gîndit aşa de bine ultima dată? încercă Anna să-şi aducă aminte : „Tiutkin coijfeur"? Nu. Nu era asta. Da. La ceea ce spunea Iaşvin : lupta pentru existenţă, ura, ăsta-i singurul lucru care-i uneşte pe oameni. Degeaba vă duceţi, spuse ea în gînd unui grup care, într-o trăsură cu patru cai, pleca probabil ca să petreacă afară din oraş. N-are să vă ajute nici cîinele pe care l-aţi luat cu voi. Nu puteţi fugi de voi înşivă.» Aruncînd o privire în partea în care se uita Piotr, Anna văzu un muncitor de fabrică legănîndu-şi capul, beat mort. Un poliţist îl ducea undeva într-o birjă. «Mai degrabă ăsta, îşi zise Anna. Nici eu, nici contele Vronski n-am găsit această plăcere, cu toate că ne pusesem multe nădejdi în ea.»

Acum, pentru întîia oară, Anna îndreptă lumina aceea puternică, cu ajutorul căreia vedea totul, asupra raporturilor sale cu Vronski. la care mai înainte se ferise să se gîndească. «Ce-a căutat la mine? Nu atît dragoste, cît satisfacţia vanităţii lui.» Îşi aduse aminte de cuvintele pe care i le spunea şi de expresia de ogar ascultător a feţei lui, la începutul legăturii dintre ei. «Da, acum totul adeverea acest lucru. Era triumful vanităţii. Era bineînţeles şi dragoste, dar mai cu seamă mîndria victoriei. Se mîndrea că m-a cucerit. Acum totul a trecut. Nu mai are cu ce se mîndri. Acum se ruşinează, nu se umflă în pene. Mi-a luat tot ce a putut, şi acum nu mai are nevoie de mine. Sînt o povară pentru dînsul. El se sileşte să nu fie necinstit cu mine. A scăpat ieri o vorbă: vrea divorţul şi cununia ca să-şi ardă corăbiile. Mă iubeşte, dar cum? The zest is gone* . Vrea să uimească pe toţi şi e foarte mulţumit de sine, se gîndi Anna uitîndu-se la un vînzător de prăvălie rumen la faţă, care călărea un cal de manej. Da. Nu mai ţine la mine. Dacă l-aş părăsi, i-ar părea bine în adîncul sufletului.»

Anna îşi dădea seama clar, la lumina aceea orbitoare care-i dezvăluia acum tot rostul vieţii şi al raporturilor dintre oameni, că asta nu era o presupunere.

«Dragostea mea e din ce în ce mai pătimaşă şi mai egoistă, pe cînd dragostea lui se stinge treptat, iată de ce nu ne mai înţelegem, îşi zise Anna mai departe. Şi nu e nimic de făcut. Pentru mine el e totul. Eu îi cer să mi se dea din ce în ce mai mult, iar el caută tot mai stăruitor să fugă de mine. Înainte de legătura noastră, mergeam unul spre altul; de atunci, dimpotrivă, ne îndepărtăm, fiecare pe alt drum. Asta nu se poate schimba. Îmi spune că sînt absurd de geloasă, şi mi-a venit şi mie în minte acelaşi lucru, dar nu-i adevărat... Nu sînt geloasă, ci nefericită. Însă...»

Anna deschise gura şi-şi schimbă locul în trăsură din pricina tulburării aduse de un gînd venit deodată: «Dacă aş putea fi şi altceva pentru dînsul decît amanta care-i iubeşte cu patimă dezmierdările?! Dar nu pot şi nu vreau să fiu nimic altceva. Dorinţa mea îi stîrneşte dezgust; iar el trezeşte în mine ură. Şi nici n-ar putea fi altfel. Parcă eu nu ştiu că el nu mă minte, că nici nu se gîndeşte la prinţesa Sorokina, că nu e îndrăgostit de Kitty şi că n-are să mă înşele?! Ştiu toate astea, dar asta nu mă uşurează. Dacă el ar fi bun şi drăguţ cu mine numai din datorie, fără dragoste, dacă nu mai simte pentru mine ce simt eu pentru el, asta ar fi de o mie de ori mai rău chiar decît ura lui. Ar fi un iad. Şi acest iad îl trăiesc... De mult nu mă mai iubeşte... Şi unde se sfîrşeşte dragostea, acolo începe ura...

Nu cunosc deloc străzile astea. Nişte dealuri - şi case lîngă case... Iar în case stau oameni şi tot oameni... Sînt atît de mulţi, fără număr, şi toţi se urăsc unii pe alţii! Chiar dacă ar fi să izbutesc să capăt ceea ce îmi trebuie ca să fiu felicită! Ei şi, ce-i cu asta? Să zicem că aş căpăta divorţul, că Alexei Alexandrovici mi l-ar da pe Serioja, şi m-aş mărita cu Vronski..." Aducîndu-şi aminte de Alexei Alexandrovici, Anna şi-l închipui numaidecît în faţa ei, extraordinar de viu, în carne şi oase, cu ochii săi blînzi, inexpresivi, stinşi, cu vinele albastre ale mâinilor albe, cu intonaţiile glasului şi cu trosnetul degetelor. Amintindu-şi de sentimentul care fusese între dînşii, care şi el se numea dragoste. Anna se cutremură de dezgust.

„Să zicem că aş obţine divorţul şi aş fi soţia lui Vronski. Ei şi? Kitty m-ar privi altfel de cum m-a privit astăzi? Nu. Iar Serioja ar înceta să întrebe sau să se gîndeaşcă de ce am doi soţi? Şi ce simţămînt nou ar putea naşte între mine şi Vronski? Ar fi cu putinţă dacă nu fericirea, cel puţin o viaţă fără chinuri? Nu şi nu! îşi răspunse Anna, de data aceasta fără pic de şovăire. E cu neputinţă! Căile vieţii noastre se despart. Eu sînt nenorocirea lui şi el a mea. Şi de schimbat, nu ne putem schimba - nici unul, nici altul. Am făcut toate încercările. Şurubul s-a tocit. Uite o cerşetoare cu un copil. Ea crede că lumii îi e milă de dînsa. Dar oare nu sîntem toţi aruncaţi pe lume numai ca să ne urîm şi să ne chinuim - pe noi înşine şi pe alţii? Trec nişte liceeni rîzînd. Serioja? îşi aminti Anna. Şi pe el credeam că-l iubesc... mă înduioşam de iubirea pe care i-o purtam. Dar am trăit şi fără dînsul. L-am schimbat pe altă dragoste şi nu m-am plîns de acest schimb, cîtă vreme această dragoste mă mulţumea.» Şi Anna îşi aminti cu dezgust ceea ce numea ea «această dragoste». O bucura limpezimea cu care ea-şi vedea acum viaţa, ca şi viaţa altora, «Toţi sînt la fel — şi eu, şi Piotr, şi vizitiul Feodor, şi negustorul ăsta, şi toţi oamenii aceia care locuiesc acolo, pe Volga, pe locurile spre care te îndeamnă reclamele astea, oameni de pretutindeni şi de totdeauna», îşi zise Anna, ajungînd la clădirea joasă a gării Nijni Novgorod.

* I-a pierit cheful (engl.).

Coşmarul lui Raskolnikov

F. M. Dostoievski - Crimă şi pedeapsă

Se făcea că era copil şi se afla în oraşul natal. Avea şapte ani, era zi de sărbătoare, în amurg, şi se plimba cu tatăl său afara din oraş. Ziua era cenuşie, aerul greu, înăbuşitor; locurile erau tocmai ca acelea pe care le păstra în amintire; dar în mintea lui amănuntele erau mai şterse decît în vis. Orăşelul, deschis din toate părţile, se vedea ca în palmă, nicăieri nu era nici măcar o răchită; numai departe, la capătul pămîntului, orizontul părea tivit de dunga neagră a pădurii. La cîţiva paşi de ultimă grădina se afla o cîrciumă mare, care îl impresiona totdeauna neplăcut, ba îi inspira chiar teamă cînd trecea prin faţa ei în plimbările lui cu tata. Acolo se înghesuia întotdeauna atîta lume care urla, rîdea tare, înjura ori cînta atît de urît şi de răguşit; se iscau şi bătăi; prin împrejurimi mişunau mutre fioroase, bete... Cînd le vedea, băiatul se lipea de tatăl lui şi tremura ca varga. De la cîrciumă se deschidea un drum de ţară, totdeauna plin de colb, un colb nemaipomenit de negru. Drumul şerpuia mai departe şi la vreo trei sute de paşi cotea la dreapta, de-a lungul cimitirului oraşului. în mijlocul cimitirului era o biserică de zid cu o turlă verde, unde se ducea de doua ori pe an cu tatăl şi mama lui la liturghie, cînd se făcea parastasul pentru bunica moartă de multă vreme şi pe care el nu o văzuse niciodată. Cu acest prilej, aduceau de acasă un blid alb cu colivă, acoperit cu un şervet; coliva era dulce, cu orez şi cu stafide înfipte în formă de cruce. Îi erau dragi biserica şi icoanele ei vechi, cele măi multe fără rame, şi bătrînul preot, căruia îi tremura capul. Alături de lespedea care acoperea mormîntul bunicii se afla un mormînt mai mic, al frăţiorului său mort la şase luni, pe care, de asemenea, nu-l cunoscuse şi n-avea cum să-l ţină minte, dar i se spusese că a avut un frăţior şi de fiecare dată cînd venea la cimitir îşi făcea cruce cu evlavie şi respect, se închina şi săruta crucea de pe mormînt. Acum se făcea că merge cu tatăl său pe drumul cimitirului şi trece prin faţa cîrciumii; el se agaţă de mîna tatii şi se uită speriat la cîrciumă. O scenă ciudata îi atrage atenţia: pare să fie o petrecere, fiindcă în faţa cîrciumii se înghesuie tîrgoveţe gătite, femei cu bărbaţii lor şi tot soiul de haimanale. Toţi sînt beţi, toţi cîntă tare, iar în faţa porţii stă o căruţă, dar o căruţa ciudata, mai bine zis un fel de camion, la care se înhamă cai mari de tracţiune şi se transportă mărfuri sau butoaie cu vin. De obicei îi plăcea grozav să privească aceşti cai uriaşi de tracţiune, cu coame lungi şi cu picioare groase, care păşeau măsurat şi liniştit şi cărau adevăraţi munţi de marfă, fără nici o sforţare, ca şi cum le-ar fi fost mai uşor să tragă cărui în urmă lor, decît să meargă fără el. De data aceasta, însă, ciudat lucru, la căruţa aceea mare era înhămată o mîrţoagă ţărăneasca, roşcată, mică şi prăpădită, dintre acelea care îşi dau sufletul pînă urnesc un car cu lemne de foc sau cu fîn, mai ales dacă roţile se împotmolesc în noroi sau în făgaşuri, şi sînt crunt bătute cu biciul de mujici, uneori chiar peste bot şi peste ochi; de cîte ori n-a văzut el acest lucru şi i se făcea milă, atît de milă că era gata să izbucnească în lacrimi şi atunci măicuţa îl lua de la fereastră. Deodată, se iscă zarvă mare: din cîrciumă ies, chiuind şi cîntînd, cu balalăicile în mînă, nişte mujici zdraveni, beţi morţi, cu cămăşi roşii şi albastre şi sumane aruncate pe umeri.
- Urcaţi, urcaţi cu toţii! strigă unul încă tînăr, cu grumazul gros si faţa cărnoasă, roşie ca sfecla. Urcaţi cu toţii, pe toţi vă iau!
Din toate părţile se pornesc de îndată rîsete şi strigăte.
- O mîrţoagă ca asta să ne ducă!
- Ai căpiat, Mikolka, de-ai înhămat iepuşoara asta la aşa namilă de car?
- Roaiba are pe puţin douăzeci de ani, fraţilor!
- Urcaţi, vă duc pe toţi! strigă din nou Mikolka, sare în căruţă, apucă hăţurile şi rămîne în picioare, în partea din faţă a carului. Matvei a plecat deunăzi cu murgul, strigă el din căruţă, iar iapa asta, fraţilor, mi-a scos sufletul; îmi vine s-o omor, stric mîncarea de pomană pe ea! N-auziţi? Urcaţi-vă! O pornesc la galop! Are să meargă la galop!
Şi mujicul ia biciul în mînă, fericit să plesnească iapa.
- Urcaţi-vă, ce mai staţi! rîde mulţimea. N-auziţi: are să meargă la galop!
- N-o fi mers la galop de vreo zece ani!
- Are să meargă!
- Nu vă fie milă, fraţilor! Luaţi bice, pregătiţi-vă!
- Aşa e! Daţi în ea!
Rîzînd şi glumind, lumea se suie în căruţa lui Mikolka. S-au suit vreo şase, dar ar mai putea să încapă şi alţii. Chefliii urcă alături de ei o muiere zdravănă şi rumenă. E îmbrăcată în stambă roşie ca focul, are o kicika* pe cap, cusută cu mărgele, şi papuci în picioare: ronţăie alune şi chicoteşte; mulţimea rîde şi ea, că are şi de ce: cum să ducă mîrţoaga aceea prăpădită atîta greutate şi încă la galop? Doi flăcăi din căruţă apucă numaidecît cîte un bici ca să-l ajute pe Mikolka. Răsună un „hi, hi!", mîrţoaga se opinteşte, trage din răsputeri, dar nu numai la galop, nici măcar la păs nu poate urni atîta greutate; se opinteşte în loc, icneşte, îşi îndoaie spinarea sub ploaia de lovituri a celor trei bice care cad peste ea ca grindina. Rîsul celor din căruţă şi al celor de pe lături se înteţeşte; Mikolka e furios; plin de mînie, loveşte în neştire în iepuşoară, ca şi cum ar fi crezut cu adevărat că ea poate sa meargă la galop.
- Luaţi-mă şi pe mine, fraţilor! strigă un flăcău din mulţime, doritor să ia parte şi el la petrecere.
- Urcă! Urcaţi cu toţii! zbiară Mikolka. Are să ne ducă pe toţi! O omor în bătaie!
Şi loveşte, şi loveşte, şi, în furia lui, nu mai ştie cu ce să dea în cal.
- Tăticule, tăticule, ţipă Raskolnikov, tăticule, uită-te ce fac! Tăticule, uite cum bat bietul căluţ!
- Haide, haide să mergem! spuse tatăl. Ia, nişte beţivi, îşi fac de cap, proştii! Hai să mergem, nu te mai uita!
El vrea să-l ia de acolo, dar copilul se smulge din mîinile lui, şi, ieşindu-şi din fire, se repede la cal. Bietului căluţ i-a venit ceasul de pe urmă. Răsuflă greu, se opreşte, se opinteşte iar, e gata să cadă.
- Omorîţi-l! zbiară Mikolka. Dacă-i vorbă pe aşa, îl bat pînă îl omor!
- Dar tu nu eşti creştin, vîrcolacule?! strigă un bătrîn din mulţime.
- Un' s-a mai văzut ca o mîrţoagă ca asta să ducă atîta greutate? adaugă altul.
- Ai s-o dai gata! strigă al treilea.
- Nu te băga! E al meu! Fac ce vreau. Urcaţi în căruţă! Urcaţi cu toţii! Vreau să meargă la galop!...
Deodată izbucneşte o explozie de rîsete care acoperă totul: iepuşoara n-a mai putut răbda atîtea lovituri şi, cu toată neputinţa ei, s-a apucat să azvîrle din picioare. Pînă şi bătrînul nu-şi măi poate stăpîni zîmbetul: auzi dumneata, o mîrţoagă prăpădită şi zvîrle din picioare!
Doi flăcăi din mulţime înhaţă cîte un bici şi se apropie în fugă să lovească calul din părţi, fiecare de partea lui.
- Plesneşte-l peste bot, peste ochi, peste ochi! strigă Mikolka.
- Cîntaţi, fraţilor! urlă cineva din căruţa, şi toata lumea i se alătură.
Răsună un cîntec de chef, o dairea şi fluierăturile acompaniază refrenul. Muieruşca din căruţă sparge alune în dinţi şi rîde.
Copilul aleargă pe lîngă căluţ, se repede în faţa lui, vede cum este lovit peste ochi, chiar peste ochi! Plînge. Inima i se rupe de durere, lacrimile îi curg şiroaie. Unul dintre bătăuşi îl atinge din greşeală peste faţă; dar el nu simte nimic, îşi frînge mîinile, ţipă, se repede la bătrînul cel cărunt, cu barba alba, care dă din cap şi con¬damnă cele ce se petrec. O femeie îl ia de mînă şi încearcă să-l ducă de acolo; dar el se smulge şi se repede din nou la căluţ.
Mîrţoaga e gata să cadă, dar mai încearcă o dată cu disperare să zvîrle din picioare.
- Lua-te-ar naiba! urlă, furios, Mikolka.
Aruncă biciul, se apleacă şi scoate din fundul căruţei o oişte lungă şi groasă, o apucă de un capăt cu amîndouă mîinile şi o ridică deasupra iepei.
- O dă gata! strigă lumea.
- E calul meu! zbiară Mikolka şi lasă cu toată greutatea oiştea pe spinarea calului.
Răsună o lovitură grea.
- Dă-i, dă-i! De ce te-ai oprit? strigă cîteva glasuri din mulţime.
- O omoară!
Mikola îşi face vînt pentru a doua oară şi o nouă lovitură cade cu putere pe spinarea bietei mîrţoage. Crupa i se lasă în jos, dar iapa se saltă din nou, se opinteşte, trage din răsputeri, se smuceşte cînd într-o parte, cînd într-alta, ca să urnească greutatea; dar şase bice o lovesc năprasnic din toate părţile, oiştea se ridică şi se lăsă din nou, încă o dată şi încă o dată, cadenţat, greu. Mikolka e în cul¬mea furiei că nu poate să doboare iapa dintr-o lovitură.
- Are viaţă în ea! strigă lumea.
- Acuşica are să cadă, fraţilor, acuşica se isprăveşte! strigă altul.
- Dă-i una cu toporul, ce mai stai! Doboar-o dintr-o dată! strigă altul.
- He-ei, mînca-te-ar puricii să te mănînce! Feriţi! răcneşte Mikolka. Azvîrle oiştea, se apleacă din nou în căruţă şi scoate de acolo o rangă de fier. Feriţi! urlă el şi cu toată puterea izbeşte în sărmanul căluţ.
Lovitura spintecă aerul; căluţul se clatină, crupa i se lasă în jos; mai încearcă să se smucească o dată, dar ranga îi cade din nou, greu, pe spate, şi el se prăbuşeşte, ca şi cînd i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată.
- Doboară-l! strigă Mikolka şi sare în neştire din căruţă. Cîţiva flăcăi, roşii şi beţi ca şi el, apucă ce se nimereşte - bice,
beţe, oiştea - şi se reped la căluţul ce-şi dă sufletul. Mikolka se opreşte alături şi loveşte în neştire cu ranga în spinarea bietului ani¬mal. Căluţul întinde botul, suflă greu şi moare.
- L-a doborît! strigă mulţimea.
- Da' de ce n-a vrut să meargă la galop?
- E al meu! răcneşte Mikolka cu ranga în mînă, şi ochii îi sînt injectaţi de ură.
S-a oprit privind cu părere de rău că nu mai are în cine da.
- Omule, n-ai suflet de creştin! strigă mai multe glasuri.
Bietul copil nu mai ştie ce face. Ţipînd, îşi croieşte drum prin
mulţime, se repede la căluţ, îmbrăţişează botul mort, însîngerat şi-l sărută, sărută ochii, buzele... Apoi sare şi, nebun de mînie, se năpusteşte să-l lovească cu pumnişorii pe Mikolka. În clipa aceea, tatăl, care a tot încercat să-l prindă, pune în sfîrşit, mîna pe el şi-l scoate din mulţime.
- Hai, hai să plecam! îi spune tatăl. Să mergem acasă!
- Tăticule! Pentru ce... pentru ce au... omorît... bietul căluţ? plînge el, dar răsuflarea i se taie şi cuvintele izbucnesc din piept în frînturi de ţipăt.
- Beţivii îşi fac de cap, nu e treaba noastră, să mergem! spune tatăl.
Băiatul îl prinde cu braţele de gît, simţind o povară grea care îi apasă pieptul. Ar vrea să răsufle, să strige şi... se trezeşte.

* Podoabă pentru cap, caracteristica vechiului port rusesc, purtată de femeile măritate.