Anna, în drum spre gară

Lev Tolstoi - Anna Karenina

«Iarăşi ea! încep să înţeleg totul», se gîndi Anna, cum se urni trăsura din loc şi, legănîndu-se, prinse să huruie pe strada pavată cu piatră măruntă. Şi iarăşi începură să i se perinde prin minte impresii, una după alta.

«Da. La ce m-am gîndit aşa de bine ultima dată? încercă Anna să-şi aducă aminte : „Tiutkin coijfeur"? Nu. Nu era asta. Da. La ceea ce spunea Iaşvin : lupta pentru existenţă, ura, ăsta-i singurul lucru care-i uneşte pe oameni. Degeaba vă duceţi, spuse ea în gînd unui grup care, într-o trăsură cu patru cai, pleca probabil ca să petreacă afară din oraş. N-are să vă ajute nici cîinele pe care l-aţi luat cu voi. Nu puteţi fugi de voi înşivă.» Aruncînd o privire în partea în care se uita Piotr, Anna văzu un muncitor de fabrică legănîndu-şi capul, beat mort. Un poliţist îl ducea undeva într-o birjă. «Mai degrabă ăsta, îşi zise Anna. Nici eu, nici contele Vronski n-am găsit această plăcere, cu toate că ne pusesem multe nădejdi în ea.»

Acum, pentru întîia oară, Anna îndreptă lumina aceea puternică, cu ajutorul căreia vedea totul, asupra raporturilor sale cu Vronski. la care mai înainte se ferise să se gîndească. «Ce-a căutat la mine? Nu atît dragoste, cît satisfacţia vanităţii lui.» Îşi aduse aminte de cuvintele pe care i le spunea şi de expresia de ogar ascultător a feţei lui, la începutul legăturii dintre ei. «Da, acum totul adeverea acest lucru. Era triumful vanităţii. Era bineînţeles şi dragoste, dar mai cu seamă mîndria victoriei. Se mîndrea că m-a cucerit. Acum totul a trecut. Nu mai are cu ce se mîndri. Acum se ruşinează, nu se umflă în pene. Mi-a luat tot ce a putut, şi acum nu mai are nevoie de mine. Sînt o povară pentru dînsul. El se sileşte să nu fie necinstit cu mine. A scăpat ieri o vorbă: vrea divorţul şi cununia ca să-şi ardă corăbiile. Mă iubeşte, dar cum? The zest is gone* . Vrea să uimească pe toţi şi e foarte mulţumit de sine, se gîndi Anna uitîndu-se la un vînzător de prăvălie rumen la faţă, care călărea un cal de manej. Da. Nu mai ţine la mine. Dacă l-aş părăsi, i-ar părea bine în adîncul sufletului.»

Anna îşi dădea seama clar, la lumina aceea orbitoare care-i dezvăluia acum tot rostul vieţii şi al raporturilor dintre oameni, că asta nu era o presupunere.

«Dragostea mea e din ce în ce mai pătimaşă şi mai egoistă, pe cînd dragostea lui se stinge treptat, iată de ce nu ne mai înţelegem, îşi zise Anna mai departe. Şi nu e nimic de făcut. Pentru mine el e totul. Eu îi cer să mi se dea din ce în ce mai mult, iar el caută tot mai stăruitor să fugă de mine. Înainte de legătura noastră, mergeam unul spre altul; de atunci, dimpotrivă, ne îndepărtăm, fiecare pe alt drum. Asta nu se poate schimba. Îmi spune că sînt absurd de geloasă, şi mi-a venit şi mie în minte acelaşi lucru, dar nu-i adevărat... Nu sînt geloasă, ci nefericită. Însă...»

Anna deschise gura şi-şi schimbă locul în trăsură din pricina tulburării aduse de un gînd venit deodată: «Dacă aş putea fi şi altceva pentru dînsul decît amanta care-i iubeşte cu patimă dezmierdările?! Dar nu pot şi nu vreau să fiu nimic altceva. Dorinţa mea îi stîrneşte dezgust; iar el trezeşte în mine ură. Şi nici n-ar putea fi altfel. Parcă eu nu ştiu că el nu mă minte, că nici nu se gîndeşte la prinţesa Sorokina, că nu e îndrăgostit de Kitty şi că n-are să mă înşele?! Ştiu toate astea, dar asta nu mă uşurează. Dacă el ar fi bun şi drăguţ cu mine numai din datorie, fără dragoste, dacă nu mai simte pentru mine ce simt eu pentru el, asta ar fi de o mie de ori mai rău chiar decît ura lui. Ar fi un iad. Şi acest iad îl trăiesc... De mult nu mă mai iubeşte... Şi unde se sfîrşeşte dragostea, acolo începe ura...

Nu cunosc deloc străzile astea. Nişte dealuri - şi case lîngă case... Iar în case stau oameni şi tot oameni... Sînt atît de mulţi, fără număr, şi toţi se urăsc unii pe alţii! Chiar dacă ar fi să izbutesc să capăt ceea ce îmi trebuie ca să fiu felicită! Ei şi, ce-i cu asta? Să zicem că aş căpăta divorţul, că Alexei Alexandrovici mi l-ar da pe Serioja, şi m-aş mărita cu Vronski..." Aducîndu-şi aminte de Alexei Alexandrovici, Anna şi-l închipui numaidecît în faţa ei, extraordinar de viu, în carne şi oase, cu ochii săi blînzi, inexpresivi, stinşi, cu vinele albastre ale mâinilor albe, cu intonaţiile glasului şi cu trosnetul degetelor. Amintindu-şi de sentimentul care fusese între dînşii, care şi el se numea dragoste. Anna se cutremură de dezgust.

„Să zicem că aş obţine divorţul şi aş fi soţia lui Vronski. Ei şi? Kitty m-ar privi altfel de cum m-a privit astăzi? Nu. Iar Serioja ar înceta să întrebe sau să se gîndeaşcă de ce am doi soţi? Şi ce simţămînt nou ar putea naşte între mine şi Vronski? Ar fi cu putinţă dacă nu fericirea, cel puţin o viaţă fără chinuri? Nu şi nu! îşi răspunse Anna, de data aceasta fără pic de şovăire. E cu neputinţă! Căile vieţii noastre se despart. Eu sînt nenorocirea lui şi el a mea. Şi de schimbat, nu ne putem schimba - nici unul, nici altul. Am făcut toate încercările. Şurubul s-a tocit. Uite o cerşetoare cu un copil. Ea crede că lumii îi e milă de dînsa. Dar oare nu sîntem toţi aruncaţi pe lume numai ca să ne urîm şi să ne chinuim - pe noi înşine şi pe alţii? Trec nişte liceeni rîzînd. Serioja? îşi aminti Anna. Şi pe el credeam că-l iubesc... mă înduioşam de iubirea pe care i-o purtam. Dar am trăit şi fără dînsul. L-am schimbat pe altă dragoste şi nu m-am plîns de acest schimb, cîtă vreme această dragoste mă mulţumea.» Şi Anna îşi aminti cu dezgust ceea ce numea ea «această dragoste». O bucura limpezimea cu care ea-şi vedea acum viaţa, ca şi viaţa altora, «Toţi sînt la fel — şi eu, şi Piotr, şi vizitiul Feodor, şi negustorul ăsta, şi toţi oamenii aceia care locuiesc acolo, pe Volga, pe locurile spre care te îndeamnă reclamele astea, oameni de pretutindeni şi de totdeauna», îşi zise Anna, ajungînd la clădirea joasă a gării Nijni Novgorod.

* I-a pierit cheful (engl.).